sâmbătă, 18 februarie 2012

Baba si frumusetea. Si suferinta.

Tot timpul am luat oamenii asa cum sunt ei. Destepti sau mai putin destepti, frumosi sau mai putin frumosi, slabi sau … sau mai grasi. Am crezut mereu ca omul e asa cum e si ca trebuie luat ca atare. Pe cei mai grasi ii si compatimeam putin, pentru ca ii credeam ca au facut eforturi mari sa aiba o greutate normala si nu au reusit. Asta e. Asa te-a lasat natura, nu ai ce face.
Problema vine cand nu te-a lasat asa mama natura ci asa te-ai facut tu. Cum mi se intampla mie acum, cu cele cinci kilograme pe care nu pot sa le dau jos cam de un an. Si pentru ca tot ce am incercat pana acum, adica in loc de o ciocolata, seara, sa mananc doar jumatate, nu a dat roade, iata-ma, de o saptamana la sala de sport. Cred ca ii spune altfel, dar nu asta conteaza.
Si cu aceasta sala ma amenint de jumatate de an, doar-doar oi intelege ca nu-i de saga. Nu am inteles, asa ca am trecut la represalii.
Vineri, 10 februarie, m-am infiintat la usa salii. Mi-a fost destul de greu sa o deschid, dar am inteles dupa ce am reusit sa intru de ce: toti cei de acolo au muschii super-dezvoltati si era normal sa nu li se puna o clanta pe care ar putea-o deschide oricine. Ar fi fost frustrant pentru ei.
De ce vineri? Pentru ca mereu toate vreau sa le fac de luni si, bag seama, se cam aglomereaza acea zi, si nu mai fac nimic din ce imi propusesem.
M-a luat in primire un instructor, mi-a spus, in mare, ce aveam sa fac acolo, si m-a lasat mergand pe banda. Am retinut din prima ca perioada optima pentru a ma da in aparatele acelea este un sfert de ora. Ca nu ar strica mai mult, stiu, dar daca optimul este 15 minute, sa fie optim, zic. Motiv pentru care la 14 minute si 40 de secunde degetul aratator de la mana dreapta e pregatit, la 14 minute si 57 de secunde se afla deasupra butonului STOP iar la 15 minute 00 secunde actioneaza, oprind supliciul. Ehei… dar pana ajung sa vad pe cronometrul aparatului 14.40 de cate ori imi vine sa fug de acolo… De cate ori, in chinurile cele mari, pe un aparat pe care alergi – cred – observ colegele de suferinta si constat ca eu, de fapt, chiar nu am nicio problema de greutate… Si cand sunt pe punctul sa ma conving de lucrul asta intra cate o fetita, de 18-20 de ani, care arata perfect, si care vine acolo sa se mentina… Asa ca imi dau seama ca si eu trebuie (macar) sa ma mentin si iar iau la numarat minutele… pana la 14.40. Am ajuns sa iubesc acesta combinatie de minute si secunde. 14.40 reprezinta, cumva, sucesul, acum, in mintea mea.

Imi fac singura curaj. E sambata, oamenii se relaxeaza, se simt bine, iar eu ma pregatesc sa merg la sala.






2 comentarii:

  1. Si eu cared ca tot pentru a te (men)tine in forma mergi la sala! :))
    Referitor la persoanele care au depasit zicala "mananc pentru a trai" consider c-ar trebui sa inceapa cu schimbarea frigiderului, sau macar a usii lui(sa se deschida la fel de greu ca si cea a salii la care mergi tu).
    Bravo tie!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc de incurajare.
      Am nevoie, este destul de greu =))

      Ștergere